Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Obsesiile fiinţei lirice

        de Florian Copcea

Sincronizată teoretic la transmodernism, lirica Denisei Crăciun se impune cu îndrăzneală prin recursul la un discurs post-expresionist, al cărui mesaj, excluzând ispititoarele rostiri distorsionate sintactic, este fundamentat paradigmatic pe o dialectică metafizică, ineluctabilă: „Când timpul pe nimeni nu mai rabdă/ te vrea afară din cerc/ în cerc litera după literă aleargă în gol/ nici tu brusture nici tu urzici/ în grădina abandonată/ cine şi-ar fi închipuit/ că poetul nu e bolnav şi nu moare/ decât de moartea Poeziei” (În grădina abandonată). Poeta se află în extaz când, copleşită de temeiuri fiinţiale, „în anticamera unde îngerul îţi întinde oglinda/ în care te retragi ca să iernezi” (Oglinda), intră în dialog cu Poezia spre a se identifica iisusic cu ea şi, din această ipostază, să-i arate cu degetul pe cei care o repudiază nejustificat: „Cine urăşte Poezia/ cine sinele şi-l urăşte// urăşte Poezia cine/ de jur împrejur nu mai vede/ decât case părăsite/ plecate la plimbare peste câmpuri pe şosele// muşcatele din fereastră nu sunt flori/ ci suratele zeiţei/ moartă de iubire în braţele primului fiu al omului/ cu praful stelelor botează pe oricine// Abele Abele de acolo de unde eşti/ […]/ vino degrabă de calcă pe cap şarpele cu sânge cald/ nimeni să nu mai urască Poezia oare/ haina Mirelui nu şi-a aflat croitor” (Invocaţie interogaţie).

În volumul Estera se desluşesc o multitudine de semne paradisiace, caleidoscopice, revelatoare, care îi augmentează coborârea scriptural-demiurgică în abisul fără margini şi fără sfârşit al lumii, spre a verifica subtil, presupunem, observaţia lui Friedrich Nietzsche: „Când te uiţi îndelung într-un abis, abisul se uită şi el la tine”: „Totul într-o clipă se întoarce/ în miezul cel dintâi/ fragedă imponderală mă aştepţi să pornim degrabă/ spre acasă călare pe asini/ la începutul oricărui drum veghezi ca pasul să îmi fie lin// unduitor peste prăpăstiile ivite/ de te miri unde/ se cască şi mai mult/ de lasă să cadă în ele picături/ de apă şi oţet din rana domnului poet/ da poet este domnul Savaot// păsările toate-mi sunt în El/ la sfat se adună apoi se risipesc/ ca solzul de zi şi geana de noapte să fie date uitării” (El ştie).

Toposul frecvent utilizat în poeme, cuvântul, sugerează faptul că poeta, actant în plăsmuirile sale dramatico-lirico-existenţiale, conştientă fiind de reverberaţiile clipei trecute, de ameninţarea iminentă a neantului, figurează un labirint de iniţiere în călătorii viscerale în universul intim, textualizat, al unor realităţi vulnerabile, neepurate de ficţiuni recognoscibile: „scoboară-te în raiul/ vorbirii e vremea să ridici un menhir de cuvinte/ singur în singurul/ munte nesfărâmicios sonor/ de noi cei fără de număr te laşi visat/ defectele unui poet sunt şi defectele poemelor lui// cuvintele acestea auzite în vis/ ţi se tot zbat sub tâmplă şi umblă să răzbată/ din bezna craniului în potirul unicului sfânt/ ce nicicând nu a fost pe Pământ” (Sfântul Babel).

Lipsite de retorism, versurile Denisei Crăciun, purtătoare ale unui delir transparent biografic, întâlnit şi în volumele anterioare, Incipit vita nova (2018), Între sistolă şi epistolă (2021), îşi revendică insistent un limbaj tranzitiv şi, deopotrivă, reflexiv, ele purtând simbolic, pe rând, în funcţie de starea eului liric, pentru a-i ascunde cicatricile sufletului, când masca solemnităţii, când a însingurării, impulsionând jocul imagistic şi, pe această cale, explicând inexplicabilul care sporeşte sensurile actului de creaţie: „Aburindă/ litera/ te îmbie să te înfrupţi cu nesaţ/ prin toţi porii o respiri/ călătorule cu toiag înflorit/ în smârcuri de oglindă ruginită de te-ai rătăcit/ teamă să nu ai luminoasa literă nu te va lăsa să pieri/ se va face pâine strugure trandafir din nou şi din nou în tine/ miresmele îl vor învia/ şi pe om şi pe Domn” (Trandafirul de dincolo de fire). Fiinţa poetei se simte ameninţată de „zilele cele dintâi ale facerii”, de „orice vorbă rostită/ sau doar gândită”, de angoasa vieţii „întoarsă/ dintr-o suflare în netrupeasca sa aşezare”, de „nisipul din clepsidră”, de noaptea lăsat㠄peste poeme”, de „prăpăstiile dintre poeţi”, toate aceste frici fiind motivate, pe de o parte, de teama „ca paşii domnului/ poet să nu se numere/ decât în grâu şi în gând” (Arareori nebunii), iar pe de altă parte, să potenţeze, totuşi, până la ultimele lor consecinţe, nevoia de a-şi revela congenialitatea absolută cu Demiurgul.

Spiritul Denisei Crăciun se refugiază, cu intenţie discret-subversivă, în mitul Esterei, împărăteasa Persiei, îi împrumută identitatea şi, într-o astfel de circumstanţă, încearcă să salveze, din mâinile tiranului Timp, Poetul, cel care în viziunea sa înţelege rosturile lumii şi ale poeziei şi naşte din cuvânt cuvântul.


© 2007 Revista Ramuri